Stalin, într-o discuție cu Hrușciov, îi spunea acestuia că „istoricii sunt cei mai periculoși oameni. Ei trebuie împuscați.” Mare adevăr, venind de la un (aproape) preot, ajuns unul dintre cei mai mari și mai sângeroși dictatori de pe fața Pământului.
Într-adevăr, pentru făurirea „omului nou” și a „noii societăți”, trebuiau rupte orice legături cu trecutul, și acesta la rândul lui schimbat, fără posibilitate de a-l studia și înțelege pe deplin. George Orwell, în magnifica sa lucrare „Ferma Animalelor”, prezintă în forma cea mai simplă și mai inteligibilă fenomenul manipulării istoriei de către politică.
De fapt, istoria se muleazăinvoluntar politicii. Așa cum un rege polonez – Vladislav II, la cârma Regatului Maghiar – a ajuns erou național al bulgarilor, pentru simplul fapt că a murit în chip nesăbuit la Varna, în 1444, așa istoria poate juca rol de acuză sau scuză a unui regim sau sistem.
Istoricii occidentali au scris întotdeauna în spiritul școlii occidentale, superioară odinioară tuturor, creștină de multe ori, democratică și raționalăaproape întotdeauna, reprezentând o societate ajunsă la apogeul devenirii sale spirituale, politice și materiale.
Ce ne mai rămâne deci nouă, esticilor, loviți de nevoi, oprimați si înregimentați, lăsați deoparte întotdeauna și apoi integrați, școliți dar ignoranți, optimiști dar totuși sceptici? Speranța? Trecutul? Viitorul?
Învățăm miza politică a scrisului istoric din marile lucrări ale erudiților occidentali – oameni provenind probabil din diferite clase, cu studii foarte înalte fără îndoială, cu opere capitale scrise fără cusur. Plecăm capul, citim, învățăm, memorăm, dar durerea endemică a lipsei adevărului triumfant ne lovește. Un adevăr care să-și trâmbițeze atributele, care să doară, să ne dezlege, să ne elibereze, sa ne facăoarecum conștienți de un oarecare lucru real și să ne dea un imbold în plus pentru a vrea să construim un viitor măreț.
Noi, „esticii”, trăim în mituri. Noi, necivilizații, paria Europei actuale, suntem strâns legați de ceea ce ni se spune că a fost trecutul nostru. Masele sunt hipnotizate – imagini hiperbolizante, eroi extraordinari, sfinți, patrioți, europeni,creștini, purtători de flamuri, martiri, iobagi, amarâți, sfinți din nou, luptători, bătălii sângeroase în numele Crucii, paveze ale creștinătății, sfinți șimartiri, ortodoxie, religie atât de strămoșească, victime și eroi, trădători, înfrânți, săraci, cinstiți…???, revoluții, răscoale, independență, neatârnare, autocefalii, luptă, luptă, mereu luptă…cui prodest?
Folosește celor care stabilesc miza. Și miza e simplă: Puterea. Dobândirea, mărirea și păstrarea ei, pe veci dacă e posibil. Conform lui Peter Burke, la sfârșitul secolului XIX istoria politică revine în fruntea studiului istoriei, dintr-un motiv simplu și pragmatic: istoria este percepută în mod real ca un mijloc sigur și manipulabil de promovare a unității naționale și a educării cetățenilor. Depărtarea de „cronici” este urmată invariabil de apropierea de doctrinele oficiale ale statelor. Utilitatea modelului istoric prezentat maselor depinde de omiterea mai multor date din realitate.
Am trăit aceste teorii pe viu, le-am învățat în școală, am crezut în ele și am trăit drama repudierii lor. Dacă „Occidentul este o normă de la care celelalte culturi se abat”, noi, esticii, nu suntem occidentali. Dar ce suntem?
O fi elita clasa celor ce huzuresc, o fi limbajul apanajul elitei, dar în Est toți suntem o elită. Prin simplul fapt că am supraviețuit. Așa cum am putut și am știut mai bine.
Nu suntem inferiori, nu suntem înapoiați, suntem doar noi, indisciplinați, neorganizați, câteodată lași, de multe ori leneși, întotdeauna contemplativi și filozofici. Modelul lui Spencer vorbește despre schimbări graduale, de Evoluție, nu Revoluție. Le-am îndeplinit pe ambele. Și ne-am „modernizat”, „arzând etapele”, prin contactul voit sau de cele mai multe ori forțat, cu alte culturi.
Dacă ar fi să ne luăm după celebrul istoric Paul Veyne, ar trebui să conștientizăm că istoria nu are metodă, ea nu explică, ci este un roman adevărat, o povestire de evenimente adevărate, o cunoaștere mutilată însă, pentru că „tot ce știe conștiința despre istorie este o margine îngustă de trecut, a cărui amintire este încă vie în memoria colectivăa generației actuale”.
Exact, noi, „esticii”, aflați sub jugurile imperiilor și a sistemelor totalitare, înțelegem foarte bine acestea. Am trăit și adorat cultul strămoșilor și a tradițiilor, unele inventate, am fost învățați ostilitatea față de „ceilalți” și am crezut (forțat) în cultul „conducătorilor iubiți”, a „cârmacilor”, iscusiți și iubitori, puternici și parentali, urmași naturali ai marilor înaintași eroici.
Memoria colectivă a fost manipulată, ideologia a mers mână în mânăcu distorsiunea, am fost obligați să credem. Având o singură sursă de „adevăr”, nici nu era greu. Rezultatele – oribile și păguboase – se văd încă și azi.
Și am fost obligați să sărbătorim. A fost nevoie mai întâi de unii istorici – sau filozofi ai istoriei – occidentali pentru a realiza la modul pur intelectual și detașat că istoria oficială a fost predată, învățată și sărbătorită entuziast. Am învățat povestirile fondatoare – care azi pot fi demontate rapid în mod argumentat – am râs și am plâns la evocarea episoadelor de glorie și de umilință la care a fost supus „poporul” nostru. Și am crezut în acea “unitate a adevărului”, despre care vorbește Paul Ricoeur, concept impus și instrumentat de o autoritate cumplită.
Într-adevăr, așa cum demonstrează Paul Ricoeur, Puterea nu are istorie. Istoria Puterii se repetă, „bate pasul pe loc”. Istoria, această știință sublimă, de bază, este supusă mereu realității momentului.
Studiind de exemplu secolul XVIII din punct de vedere militar în Țările Române, ai impresia că te afli într-o gaură neagră. Istoriografia românească a privit întotdeauna chestiunea în mod jalnic. Transilvania este văzută ca un teritoriu supus, umil, chinuit, zdrobit până la urmă. Prosternarea prostească are loc în fața unor evenimente de altfel normale și cauzate de evenimente raționale. Formarea regimentelor de graniță românești din Transilvania și renașterea românească sub patronajul Unirii cu Roma sunt ciuntite de adevărul lor, de însemnătatea lor, de multe dintre efectele lor.
Pentru spațiul extracarpatic în decursul aceleiași perioade, citind istoriografia românească, avem impresia că aici nu au trăit oameni raționali, pragmatici, ci doar mase geniale în spiritul lor și în intenții, dar lovite de o neputință genetică…
Nu! Nu acesta este adevărul. Românii nu au stat neputincioși. Nu au acceptat opresiunea. Au încercat să o combată, prin elitele lor, extraordinare de multe ori. Dar nu au avut întotdeauna șansa săreușească.
Miza politică a acestor „trenduri” istoriografice este astăzi clară. Trebuia să fim priviți ca niște amarâți, obidiți și martiri, și să ne simțim și noi astfel. Și să ne văităm. Pentru un scop clar: ca toate regimurile care s-ar fi perindat pe la putere, nu contează cât de legale sau de legitime ar fi fost, să se folosească de acest complex de inferioritate la nivel național, pentru a apărea ca eliberatoare, noi fondatori, „descălecători”, Mesia ai cauzei românești, salvatori ai întregului neam, răzbunători și Prometei… Vai, Românie!
Degeaba citim literatura istorică occidentală, oricât de savantă ar fi ea. Degeaba încercăm s-o înțelegem și s-o aprofundăm. Degeaba preluăm modele și „aquis”-uri. Continuăm să ne cramponăm, și chiar la nivel oficial, declarat, de „grele moșteniri” și de vicisitudini ale istoriei. Ne lovim de demagogi care se cred Demiurgi și rămânem cu Speranța. Dar cine va reclădi Speranța unei istorii obiective? Unei istorii adevărate? Cine va elibera mulțimile din ura istorică, religioasă și etnică?
Memoria colectivă a maselor știe ceea ce a învățat în atâtea decenii de comunism naționalist și democrație originală – ură față de alții, prostrație față de unii, indiferență față de restul. Vorbele unui scriitor american, Andtrew Smith, „Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg, urăsc ceea ce nu pot cuceri”, descriu perfect atmosfera mentală a unei întregi lumi, lăsată cu grație de gentleman în spatele unei Cortine de Fier care încă ne apasa. În „Bastionul Libertății Popoarelor” s-au trăit pe viu experimente groaznice. Genialul Orwell, prin romanul sau, „1984”, a prins o frântură din groaznica realitate a Estului Roșu, doar pentru a fi hulit de unii și adorat de alții…
Ce frumos e protocronismul, de unde asflăm, unii cu mândire, alții cu ironie uluită, că strămoșii nostri au fost precursorii și inventatorii atâtor și atâtor lucruri! Și ce interesante suntcursurile de Integrare Europeană – sau cum s-or fi numind –unde trebuie să fim convinși că și UE a avut de fapt precursori și teoreticieni în Imperiul Roman, Carol cel Mare, Napoleon! Dar în acest caz, de ce nu și Hitler sau Stalin? Sau Troțki? Cei ce predau aceste materii de umplutură sunt ofensați de astfel de exemple, chiar dacă sunt la fel de bine argumentate istoric și științific.
Bunul simț „integrist” este ancorat în canoane clare, din care nu poate ieși. Cea mai cruntă dictatură, aceea a democrației, nu poate fi combătută. Ceea ce este acceptat ca oficial de către democrație trebuie acceptat de toți. Altfel, ești fascist. Nu comunist. Doar fascist. Pentru că democrația vine din statele care nu au cunoscut comunismul. Și ce de lecții dau acelea! Și pentru că, până acum, doar fascismul a fost condamnat cu adevărat.
Are deci istoria miză politică?
Nu.
Istoria ESTE politică. Muza Clio a ajuns din păcate metresa tuturor. Democrați și tirani, monarhiști și republicani, radicali și moderați, imperialiști și naționaliști, Est și Vest, toți o iau drept exemplu, baza, justificare, aliat, promițându-i un viitor strălucit…