Antonio de Guevara despre razboaiele daco-romane

Mă lăudam acu ceva vreme că am citit toate sursele despre războaiele daco-romane, dar am aflat ieri că mă înșelasem. Nu că aș fi pierdut ceva vital, dar merită luată în seamă oarecum lucrarea lui Antonio de Guevara, Una década de Césares, es a saber: Las vidas de diez emperadores romanos que imperaron en los tiempos del buen Marco Aurelio, publicată la Valladolid în 1539.

 

Despre autor

Antonio de Guevara (1481-1545) a fost un cronicar și moralist spaniol. Petrece ceva timp la curtea reginei Isabela de Castilia (una dintre sponsorii lui Columb), iar în 1528 devine călugăr al ordinului franciscan. Mai tîrziu îl acompaniază pe Carol Quintul, rege al Spaniei, Italiei etc și Împărat German, în călătoriile sale în Italia, Germania, etc. Deține mai multe funcții, printre care aceea de istoric oficial al Curții.

 

Despre opere

Guevara a scris lucrări cu caracter istoric și cu țel moralizator, fiind de fapt unul dintre precursorii romanului de ficțiune cu subiect istoric. Criticii săi îi impută faptul că nu prezintă documenetele după care s-a inspirat, sursele amintite fiind falsuri sau invenții. Îi imită ca stil pe scriitorii antici, Plutarh, Xenofon, Suetonius, etc. De o mare erudiție, (un adevărat cărturar al timpului său, ca să folosesc o expresie tare dragă unor tanti de pe la noi care tot vorbesc de ”cărturari” în tot felul de țări și de perioade în Europa), operele sale nu prezintă valoare istorică, neputînd fi verificate o sumedenie de informații.

Stilul este împăciuitor, de bunicuț la gura sobei, care prezintă fapte auzite de la alții, și le împănează cu observații proprii și comentarii și completări personale, astfel că ai tot timpul sentimentul că te afli într-o carte de basme sau în ceva roman sud-american.

 

Operele complete i-au fost publicate în 1994, și pot fi găsite și aici:

http://www.filosofia.org/guevara.htm

 

 

Traducerea pe care am făcut-o după textul său privitor la viața lui Traian și la războaiele daco-romane a fost făcută rapid, unele paragrafe care nu interesau în mod direct subiectul au fost lăsate afară, explicații sau rezumate au fost puse între paranteze. Am încercat să păstrez topica medievală și stilul alambicat; acolo unde vi se pare că nu există logică în text, nu vă mirați, cei care au mai citit surse antice, medievale sau moderne știu despre ce este vorba. Spor la lectură. Distracție plăcută. Scuze pentru eventualele greșeli de scriere, am scris repede și nu am verificat încă o dată textul

 

 

Despre primul război al lui Traian împotriva dacilor

În al 44-lea an al vieții sale, și al doilea de cînd era împărat, îi veni lui Traian vestea că Decebal, regele dacilor, care acum se numește regatul Danemarcei, se răsculase împotriva Imperiului Roman, veste care a creat un scandal în Senat, pentru că acel regat era în mod normal războinic, și pentru că regele Decebal era curajos și determinat. Pentru că împăratul Domițian era mai prieten viciilor decît dușman al dușmanilor, în timpul său regele Decebal nu ascultase de Imperiu, astfel încît dacii căpătaseră curaj și romanii își pierduseră încrederea în ei. Traian s-a hotărît să meargă în persoană la acel război, pentru care a ales armată mare, pentru că zicea chiar el că, așa cum la masă trebuie să duci mîncarea pe care o s-o mănînci, așa și la luptă trebuie să te duci cu cei care se bat.

Știind Decebal că Traian venea de la Roma ca să-l cucerească, a hotărît să-i iasă în cale să-l primească, și a și pus acest lucru în aplicare, fiindcă nu-i agrea deloc pe romani, fiindcă lua ca afront că este provocat de aceștia. Fiindcă armatele erau față în față, iar barbarii erau mai mulți decît romanii, mulți l-au sfătuit pe Traian să încheie pace sau un armistițiu favorabil și să se întoarcă fără pericol la Roma. La aceasta a răspuns Traian: Chiar dacă sîntem puțini, ne vor acuza la Roma, dacă vom renunța la acest război fără ca mai întîi să vedem cît de mari îi sînt forțele, și să vedem cum sînt faptele noastre, fiindcă se poate întîmpla ca, dacă are putere mare, să fie norocul nostru și mai mare.

Regele Decebal ținea ocupate toate trecătorile periculoase, și distrusese toate podurile de peste rîuri, și furase toate navele cu care trebuiau să treacă romanii, și toate acestea i-au dat mult de furcă lui Traian, dar nu au fost destul de importante ca să-i oprească înaintarea, sau să-i diminueze spiritul; pentru că era puternic Traian, și dacă vedea că are noroc, credea mai tare în victorie. Luă Traian înălțimile munților, și de acolo umblă multe zile și nopți cu armatele sale, iar regele Decebal nu se gîndise că Traian mergea prin munții aceia, pentru că nu se gîndea că oamenii și animalele pot umbla pe acolo.

Fu necesar pentru regele Decebal să se întoarcă spre cîmpii și să se întărească în orașele întărite, și acesta a fost scopul lui Traian, să nu vrea să se bată în munții periculoși, dar în cîmpii, pentru că zicea el că nu a venit să se bată cu munții plini de animale, ci să cucerească orașele în care se aflau răsculații. În timp foarte scurt luă Traian cinci orașe și șapte castele și mulți prizonieri, printre care îl luă și pe Mirto/Mirtus, unchi și nobil și căpitan al regelui Decebal, baron de mare gravitate și multă autoritate.

Era Traian foarte necruțător cu cei ce îi rezistau și foarte milos cu cei care se predau, fiindcă, unii de voie, alții de frică, umbla deja vorbă de taină în regat să se predea toți lui Traian, fiindcă vedeau că puterea lui crește zilnic și scad forțele regelui Decebal. Ținînd Traian sub asediu un oraș care se numea Mirtha, și fiind aceasta într-o situație foarte dificilă, regele Decebal a trimis un ajutor puternic, în contra căruia a ieșit Lucius Mileyus, căpitan de-al lui Traian, și care a luptat cu mult curaj atunci, și care nu lăsă dintre inamici nici o persoană care nu era moartă sau prinsă. Fiindcă în acea bătălie au fost foarte mulți morți dintre romani, și mult mai mulți răniți, lipsind bandajele pentru răniți, Traian și-a rupt propria cămașă pentru a-i obloji.

Cunoscut fiind în oraș că ajutorul venit era atacat, și că pentru a-și obloji răniții, Traian și-a rupt cămașa, se temeau de victorie și s-au speriat de atîta clemență, și ambele aceste lucruri au fost de mare prajudiciu pentru regele Decebal, mai ales că era superb și orgolios, pentru că bunul Traian, cu artileria cu foc și inginerii săi îi demonta pietrele din castelele sale, și cu faima faptelor sale bune îi fura puterile armatelor sale. După ce a luat Traian cetatea Mirtha, regele Decebal a trimis emisari lui Traian, zicînd că vrea să devină supus al Imperiului Roman, cu condiția să negocieze despre locurile care s-au predat, și să stăpînească locurile cucerite; fiindcă altfel el și cu ai lui erau hotărîți să moară în libertate decît să trăiască în sclavie.

Condițiile lui Traian au fost să lase armele, să își dizolve armata, să își demanteleze cetățile, să dea inginerii, să restituie prada, să fie prietenul prieteniulor și dușmanul dușmanilor Senatului, să îi dea pe căpitanii care i-au venit în ajutor, să dea 100.000 măsuri de aur ca să-și plătească armata, și să-i dea un fiu de-al său ca ostatec. Regele Decebal a fost bucuros să accepte și să jure pe aceste condiții, în afară de aceea de a da înapoi căpitanii care i-au venit în ajutor, zicînd că așa lucru urît nu era demn nici de clemența lui Traian, nici de loialitatea lui Decebal, fiindcă trebuia să le asigure aliațșilor și prietenilor viața.

Veni regele Decebal să se vadă cu Traian și, căzînd în genunchi pe pămînt și dîndu-și jos coroana de pe cap, îi sărută lui Traian genunchiul și mîna, după care, ridicîndu-l de jos și înapoindu-i coroana, îi spuse Traian: A trebuia să-mi săruți genunchiul pentru rebeliunea pe care ai făcut-o, și mîna pentru supunerea pe care mi-o datorezi. Acum te ridic ca pe un prieten și îți înapoiez coroana ca unui rege. Pentru aceasta să știi să asculți de evenimentele trecute și să păstrezi beneficiile actuale, fiidncă altfel mie îmi vei da de lucru, iar pe tine te vei pune în pericol.

(Traian îl ia cu el pe fiul lui Decebal. Trimite emisari daci la Roma în Senat.)

Ambasadorii daci au ajuns la Roma înaintea lui Traian, și-au scos bonetele din cap, și-au aruncat armele, și-au împreunat mîinile și au implorat cu umilință Senatul să-l ierte pe regele Decebal pentru rebeliune făcută împotriva lor, și că ei confirmă tot ce Traian a stabilit cu el, și regele se căia pentru faptele trecute și promitea o schimbare pe viitor.

Imediat a aprobat cu Senatul ceea ce stabilise Traian cu dacii, și i-au lăsat să-și ia armele și să se plimbe prin oraș liberi, pentru că exista lege inviolabilă că emisarii principilor care se aflau în război cu Poporul Roman nu puteau să aibă asupra lor nici un fel de arme, nici să se plimbe prin oraș fără însoțitori.

(Urmează triumful, bogății multe etalate, poporul e în extaz după Traian, etc)

În ziua triumfului îl purtă Traian cu el în car pe fiul lui Decebal, și asta pentru că era foarte mic, iar în rest se purtă cu el nu ca și cu un prizonier, ci ca și cu propriul său fiu.

.

.

.

.

(Cîteva paragrafe despre activitățile lui Traian în guvernarea Imperiului, povestite la modul elogiativ și împăciuitor)

.

.

.

 

Despre al doilea război al lui Traian împotriva dacilor


Douăzeci de luni după ce Traian i-a învins pe daci, muri fiul regelui Decebal la Roma, care era acolo ca ostatec pentru ca tatăl său să se țină de promisiunile făcute, și îi păru foarte rău lui Traian de moartea copilului, ca și cum ar fi fost fiul și moștenitorul său. În ziua cînd a murit fiul regeleui Decebal, se zice că a zis Traian: Nu mă afectează moartea acestui copil așa cum îl afectează pe tatăl său, dar mai mult pentru neplăcerile pe care le generează, căci acum, dacă era calm, era mai mult pentru grija fiului său decît pentru a asculta de Senat.

Nu la multă vreme după aceasta, îi sosi vestea lui Traian ca altă dată că regele Decebal se răsculase din nou, și pentru a rezista romanilor repara șanțurile, construia castele, se alia cu cei din jur, și mai ales ducea război împotriva prietenilor romanilor. Cîmpia Agio, care era o zonă foarte populată și mănoasă, pe care Traian o rstituise cui o stăpînea, veni regele Decebal și o luă și o ocupă, astfel încît tot ce stabilise cu Traian fu încălcat și tot ce jurase fusese sperjur.

(Decebal e declarat inamic, ”astfel încît oricine poate să îi facă rău și daune”; Traian pornește la luptă fără consuli și comandanți de seamă, zicînd că decebal și-a încălcat cuvîntul față de el, nu față de alții, etc)

Regele Decebal, ca unul care simțise forța lui Traian, nu a mai vrut, ca în primul război, să îl aștepte în cîmp, dar se retrase în cele mai puternice zone ale regatului său. Nu i-a profitat foarte tare, pentru că Traian a jurat înainte să plece, să cadă mort în Dacia sau să îl aducă viu sau mort pe regele Decebal la Roma.

Mulți dintre huni, care acum se numesc cei din Ungaria, și mulți dintre renani, care sînt cei care trăiesc pe lîngă rîul Rin, veniseră să îl ajute pe regele Decebal, dar toți, cînd l-au văzut venind pe Traian atît de puternic și de hotărît, l-au părăsit pe regele Decebal. Avea regele Decebal 42 de ani, bine făcut, grațios în conversație, mărinimos, priceput cu armele, grijuliu la războaie, deși foarte nenorocos în ele, și asta a făcut să se piardă pe sine și toate pămînturile lui, fiindcă prea puțin e de folos sîrguința atunci cînd norocul e potrivnic. Fu mare ghinionist regele Decebal să îl aibă adversar pe un principe atît de norocos cum a fost Traian, fiindcă unuia îi ieșeau toate lucrurile așa cum și le dorea, iar celuilalt pe dos de cum vroia.

După cinci luni de cănd începuse războiul, cum unul dintre principi creștea iar celălalt scădea, s-a retras regele Decebal la un castel cu toți cavalerii mai puternici din tabăra sa, și atunci Traian a trimis toți inginerii săi acolo ca să îi ia, și regele Decebal își folosea toate forțele sale ca să se apere. La sfatul lui Decebal, au ieșit într-o noapte din castel șase cavaleri și au mers în tabăra lui Traian, pretinzînd că fug, dar de fapt cu intenșia să îl omoare cu arme sau să îi dea să mănînce ierburi. Inventase această trădare regele Decebal, fiindcă, lipsindu-i forțele, trebuise să recurgă la trădări și tertipuri. Fiindcă Traian era un om sincer și nu era răutăcios, nu a suspectat nimic despre această răutate; îi primi cu căldură și se puse să povestească cu ei mare parte din zi, întrebîndu-i despre armatele și situația regelui Decebal, și de ce încălcase ceea ce jurase. Nu lipsi în tabăra lui Traian cineva care recunoscu că după privirea, mersul și tăcerea acelora, erau ori trădători ori hoți, și, cum fu prins unul dintre ei, află că la sfatul și ordinul regelui Decebal veniseră să îl omoare pe Traian.

Fiindcă din cauza acestei trădări rămăsese regele Decebal batjocorit și trădătorii pedepsiți, hotărî să inventeze alta, și spuse că, referitor la armistițiu, dorește să discute cu Longinus, căpitan foarte faimos și foarte drag lui Traian, și care, cum ajunse la fortăreață în siguranță, fu capturat de regele Decebal. Foarte tare s-a enervat Traian cînd a aflat că Longinus era prizonier, și nu mai puțin era nervos Longinus, fiindcă se încrezuse în asigurările lui Decebal, zicînd că omul care a mințit oameni și a făcut sperjur în fața zeilor nu merită să fie crezut. Trimise sol Decebal lui Traian, să-i ceară saă-i ierte toate ce i-a făcut lui și cavalerilor lui, altfel nu îi dă drumul căpitanului Longinus. La aceasta Traian răspunse că dacă l-ar fi luat prizonier pe Longinus în război adevărat, ar fi făcut totul pentru a-l elibera; mai mult, Longinus a crezut, fără a fi trebuit s-o facă, în cuvîntul său (al lui Decebal), și el era astfel obligat să-l țină în viață, pentru că bunii principi sînt mai obligați să se țină de promisiuni decît să nu-și procure ceea ce doresc.

Deși asta a spus Traian în public, încerca din răsputeri să-l elibereze pe Longinus, sau la schimb, sau pe bani; dar, cum află Longinus aceasta, bău otravă cu care se sinucise, și trimise lui Traian vorbă că să nu-l pună zeii să încheie lucru urît cu Decebal pentru a-i scăpa lui viața. Această faptă romană atît de mare a lui Longinus îi aduse admirația prietenilor și puse mare groază pe inamici, penrtu că lui Traian îi înlătură angoasa și pentru sine îi cîștigă faimă eternă.

Văzînd regele Decebal că marea parte a regatului său e cucerit, și că nu putea apăra nici ce i-a rămas, s-a hotărît să se sinucidă, unii zic cu otravă, alții zic că s-a aruncat în apă, alții zic că s-a spînzurat cu o funie. În sfîrșit, fu găsit mort și fără rană, la care Traian ordonă să-i fie tăiat capul și trimis la Roma.

 

Despre marile edificii pe care le-a făcut Traian în regatul Daciei

O dată mort nefericitul rege Decebal, și cu toată țara în puterea lui Traian, o făcu provincie, adică: că îi abandonă titlul de regat și puterea de a se guverna prin consuli, și o numi provincie, și să o guverneze pretorii. Aduse mulți locuitori din Italia în acea țară, dar și mai mulți luă de acolo (din Dacia) și îi duse în Italia; și aceasta o făcu din mare prudență, căci luîndu-i pe unii asigura regatul, și luîndu-i pe alții, aceștia vor trăi așa cum trăiau în Imperiul Roman.

Cînd a murit căpitanul Longinus, lăsă un frate mai mic ca vîrstă, dar la fel de puternic ca el, și pe acesta îl făcu Traian pretor al Daciei și îi dădu ca proprietate personală castelul unde murise fratele său, spunîndu-i că, din cele două lucruri, una i-o dă pentru virtutea și forța sa, și celalaltă pentru că fratele său Longinus îi slujise. Avu grijă Traian să fie găsit trupul lui Longinus, căruia îi făcu un  mormînt foarte bogat, (…).  În tot regatul Daciei nu era cavaler care să fi avut avere/proprietăți, căci toate averile/proprietățile erau proprietăți regale, din care regele dădea fiecăruia după merit și după serviciu, și de aici rezultă că, fiindcă regatul era foarte bogat, și regele trebuie să fi fost foarte bogat.

Cînd Traian a venit a doua oară în Dacia, regele Decebal era foarte bogat, atît în aur cît și în argint, în primul rînd fiindcă regatul producea mult, și în al doilea rînd fiindcă nu era puțin ceea ce el fura de la toți. Regele Decebal, neștiind ce se va alege de el și de regatul său, hotărî să/și îngroape toate comorile într-un rîu căruia îi secă izvorul și, făcînd ascunzișuri de piatră ca și mormintele unde își ascunse tezaurul, făcu să curgă rîul înapoi. Acel rîu se numea Sargetia, și, ca nu se descopere secretul, puse să-i omoare pe toți cei care au lucrat la îngroparea acelui tezaur, dar nu-i folosi la nimic, căci un pescar care atunci pescuia în rîu i-a destăinuit lui Traian, în sensul că nu există un lucru atît de secret, pe care să nu o descopere voința umană.

Ajunseră acele averi în posesia lui Traian, împărți din ele armatei sale, în funcție de meritele fiecăruia (…).

(repară podurile distruse, clădiri, drumuri, etc, face drumuri în munți, repară și construiește noi fortificații; construiește podul de la Drobeta (!!!), urmează descrierea amănunțită a podului, în două paragrafe mari, autorul e vădit impresionat de respectiva realizare tehnică, și menționează  că în secolul 16 încă mai ieșeau picioarele podului din apă).

Motivul pentru care Traian făcu podul acela atît de scump și atît de monstruos fu acela că l-a făcut ca barbarii care locuiau de cealaltă parte a Dunării să poată să vină să se bată cu romanii (!!!!!!!!!!), deși rîul ar fi fost înghețat, și totodată pentru ca romanii care locuiau acolo să nu se lase pradă plăcerilor și să se gîndească la dușmanul care îi ține sub observație. Împăratul Domițian nu avu atîta spirit și forță, și de teamă că barbarii ar veni să se bată cu armatele romane, trimise oameni care să distrugă arcele acelui pod, în sensul că unul a făcut un pod ca să-i momească pe dușmani la luptă, iar celălalt l-a distrus de frică să se bată.

 

(Traian stă în Dacia trei ani, ca să pună la punct provincia, să împartă pămînturi, coordonează lucrări grele și periculoase) Fiind știute de către barbarii de dincolo de Dunăre (e a doua oară că autorul încurcă provincia Dacia de pe timpul lui Traian, de la nord de Dunăre, cu provincia Dacia de mai tîrziu, de la sudul Dunării, de după retragerea aureliană) victoriile pe care le avusese Traian și construcțiile foarte bogate pe care le făcuse, și marile cadouri ce le făcuse, și mila față de prizonieri, își trimiseră emisarii la Traian, care stabiliră de bună voie pace perpetuă și se obligară să aibă grijă de regatul Daciei.

 

(La Roma, triumful, jocuri, sacrificii, construcții, ”făcu temple din nou, unul pentru zeul Necunoscut (!!!) al romanilor, și altul pentru zeul Marte, care era zeul dacilor”, poduri, statui, ”multe și foarte mari biblioteci”, iar ”în piața numită Dacia, puse Traian o coloană foarte înaltă”, despre care ”nu se scrie de unde i-au adus lui Traian acea columnă, nici care a fost intenția sa de a o pune în acea piață, mai mult decît ghicesc unii că a dorit-o ca să își facă din ea propriul mormînt, iar alții zic că nu, dar doar pentru a-i perpetua memoria.”)

 

 

 

 

Concluziile le trageți singuri…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

Veteres Milites

Reconstituire Istorică

Hide&Seek

the good things in life

Arheologie Tv

Istoria programelor radio-tv din România. Şi alte delicatese culturale. Dacă doriți să revedeți...

Johnny Shumate

Illustration

Ovidiupecican's Blog

imago mundi & speculum historiale

Tartor Ocular

...citește și dă mai departe...

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

Velico Dacus

...citește și dă mai departe...

Romania lu' Omarlupino

despre Romania lu' Omarlupino

Cosmin Giurgiu

Photography by Phantom

%d bloggers like this: